La suprafaţă

 Despre tatăl lui Prîslea cel Voinic, un coleg a scris într-o teză că „împăratul avea trei fii şi un copac” – un mod stupid, dar caracteristic liceenilor, de a sintetiza basmul. Aşa, mai nou, şi tu arunci o privire asupra cuiva şi crezi că ştii totul despre el. N-ai răbdare să descoperi că poate e mai mult decît ce ţi-a arătat, că poate totul e mai complex decît îţi poţi imagina… Lumea se învîrte repede şi trebuie să ţii pasul cu ea. Existenţa îţi pare prea scurtă pentru a zăbovi asupra unei singure persoane şi a-i înţelege reacţiile, motivele sau rolurile. Ţi se pare că trebuie să cunoşti cît mai mulţi oameni, ca să „îţi faci norma” pentru viaţă. Crezi că aşa înveţi mai multe şi vei şti să reacţionezi cînd vei fi pus în ipostaze inedite.

Dar te înconjori de mulţi pe care nu apuci să-i cunoşti îndeajuns. Cu cît sunt mai numeroşi, cu atît afli mai puţine despre ei. Totul rămîne la suprafaţă. Ai impresia că e mai bine aşa, că eşti vulnerabil faţă de cei ce te cunosc bine. Ţi-e frică să te schimbi şi te simţi în siguranţă în mulţime, în acea mulţime căreia îi vezi doar faţa. E ca şi cum ai înota mereu cu capul afară ca să poţi lua aer. Odată ce înaintezi şi intră în apă fără să-ţi dai seama, te sperii şi ieşi repede la suprafaţă.

Îţi aminteşti că ai deschis ochii în mare cînd erai mic şi ai văzut scoicile pe nisipul de pe fundul apei. Ţi-a plăcut, dar acum n-ai mai putea face aşa. N-ai curaj. Deasupra sunt multe persoane, te pot auzi dacă strigi după ajutor. Dar cîte dintre ele ar risca să te salveze? Chiar şi printre aceia prin care consideri tu că ai să cunoşti lumea, te simţi din ce în ce mai singur. Ţi se pare că nimeni nu are răbdare să-ţi înţeleagă reacţiile, motivele sau rolurile.