„Deşi suntem frumoşi şi buni,
Iubirea noastră-i un blestem,
Se-nfruntă-n Cer zeii străbuni,
O zi de linişte n-avem...
Iubirea noastră-i un blestem,
Se-nfruntă-n Cer zeii străbuni,
O zi de linişte n-avem...
Iubire, lacrimă de stea,
Nu simţi speranţele cum pier,
Cum scade viaţa mea şi-a ta?
Se-înfruntă zeii noştri-n Cer.
Să pleci desculţă, mândro-n Cer
S-ajungi la zeii răi şi cruzi,
Nu vezi speranţele cum pier?
Nu vezi, iubito şi n-auzi...
Să strigi, iubito, să te-aud
Că lumea noastră-i în dureri,
Căci sub destinul rău şi crud,
N-avem speranţe de-nvieri,
N-avem nici vreme să iubim.
Nu vezi speranţele cum pier?
Cum înserăm şi asfinţim?
Ne-om întâlni, iubito-n Cer...”
Versurile sunt scrise de Pavel Coruţ, dedicate soţiei lui care a murit. Le-am găsit în romanul al cărui titlu mi-a atras atenţia, „Ne-om întâlni în Cer”. Mie mi-a plăcut mult.
E vorba despre Romulus, un tânăr student la medicină care, după o relaţie eşuată se îndrăgosteşte de Katalin, o unguroaică, fiica bărbatului pe care mama lui l-a iubit în tinereţe. Mama ei este foarte severă şi e împotriva relaţiei lor şi îi desparte, măritând-o cu cine vrea ea. Ulterior Katalin divorţează de acel bărbat. Romulus suferă şi devine singuratic. În cele din urmă se întâlneşte cu ea la cabinetul ei, pentru că peste ani a devenit medic stomatolog şi încep să se întâlnească iar. Totul e perfect până Katalin se îmbolnăveşte de leucemie şi moare. Aici intervine Luciana (personajul meu preferat), care are grijă de el şi cu care rămâne în final.
Acum să încep să comentez: nu-mi place când apare o blondă firavă şi bolnăvicioasă pe care el o iubeşte la nebunie etc. N-am nimic împotriva blondelor, chiar deţin câteva care mi-s dragi (he he), dar astea care-s descrise cu ochii albaaaştri ca marea, eventual (sigur nu marea noastră), pielea albă ca marmura şi care dacă le iei in braţe se rup, mă enervează.
Aşa că revin la Luciana. Ea era colegă cu Romulus la medicină. Era o ţigăncuşă frumoasă şi foarte deşteaptă care cânta foarte frumos şi vroia să fie medic pentru că o doctoriţă e mai respectată decât o cântăreaţă, ultima fiind văzută ca o prostituată “undercover”. Parcă aşa s-a exprimat (fără “undercover”), dar nu găsesc citatul ca să mă asigur. Vroia să plece din ţară şi să se mărite cu un om bogat, pentru că până atunci nu ii mersese tocmai bine. Părinţii ei erau despărţiţi pentru că tatăl s-a căsătorit cu una de vârsta ei. Luciana l-a „ajutat“ (if you know what I mean) pe Romulus după prima lui decepţie sentimentală şi a fost foarte dezamăgită când l-a văzut cu „minora” Katalin. Văzând că el suferea din cauza relaţiei cu ea, şi-a dat seama că eforturile să îl aducă pe calea cea bună fuseseră zadarnice. Totuşi i-a ajutat când Katalin era bolnavă. Şi m-am bucurat că până la urmă a rămas cu ea.
Ca să închei... revin la versuri, spunând că le consider superbe. :)
Nu simţi speranţele cum pier,
Cum scade viaţa mea şi-a ta?
Se-înfruntă zeii noştri-n Cer.
Să pleci desculţă, mândro-n Cer
S-ajungi la zeii răi şi cruzi,
Nu vezi speranţele cum pier?
Nu vezi, iubito şi n-auzi...
Să strigi, iubito, să te-aud
Că lumea noastră-i în dureri,
Căci sub destinul rău şi crud,
N-avem speranţe de-nvieri,
N-avem nici vreme să iubim.
Nu vezi speranţele cum pier?
Cum înserăm şi asfinţim?
Ne-om întâlni, iubito-n Cer...”
Versurile sunt scrise de Pavel Coruţ, dedicate soţiei lui care a murit. Le-am găsit în romanul al cărui titlu mi-a atras atenţia, „Ne-om întâlni în Cer”. Mie mi-a plăcut mult.
E vorba despre Romulus, un tânăr student la medicină care, după o relaţie eşuată se îndrăgosteşte de Katalin, o unguroaică, fiica bărbatului pe care mama lui l-a iubit în tinereţe. Mama ei este foarte severă şi e împotriva relaţiei lor şi îi desparte, măritând-o cu cine vrea ea. Ulterior Katalin divorţează de acel bărbat. Romulus suferă şi devine singuratic. În cele din urmă se întâlneşte cu ea la cabinetul ei, pentru că peste ani a devenit medic stomatolog şi încep să se întâlnească iar. Totul e perfect până Katalin se îmbolnăveşte de leucemie şi moare. Aici intervine Luciana (personajul meu preferat), care are grijă de el şi cu care rămâne în final.
Acum să încep să comentez: nu-mi place când apare o blondă firavă şi bolnăvicioasă pe care el o iubeşte la nebunie etc. N-am nimic împotriva blondelor, chiar deţin câteva care mi-s dragi (he he), dar astea care-s descrise cu ochii albaaaştri ca marea, eventual (sigur nu marea noastră), pielea albă ca marmura şi care dacă le iei in braţe se rup, mă enervează.
Aşa că revin la Luciana. Ea era colegă cu Romulus la medicină. Era o ţigăncuşă frumoasă şi foarte deşteaptă care cânta foarte frumos şi vroia să fie medic pentru că o doctoriţă e mai respectată decât o cântăreaţă, ultima fiind văzută ca o prostituată “undercover”. Parcă aşa s-a exprimat (fără “undercover”), dar nu găsesc citatul ca să mă asigur. Vroia să plece din ţară şi să se mărite cu un om bogat, pentru că până atunci nu ii mersese tocmai bine. Părinţii ei erau despărţiţi pentru că tatăl s-a căsătorit cu una de vârsta ei. Luciana l-a „ajutat“ (if you know what I mean) pe Romulus după prima lui decepţie sentimentală şi a fost foarte dezamăgită când l-a văzut cu „minora” Katalin. Văzând că el suferea din cauza relaţiei cu ea, şi-a dat seama că eforturile să îl aducă pe calea cea bună fuseseră zadarnice. Totuşi i-a ajutat când Katalin era bolnavă. Şi m-am bucurat că până la urmă a rămas cu ea.
Ca să închei... revin la versuri, spunând că le consider superbe. :)
