Fantome în chirie

Candelabrele se misca, desi nu e cutremur, perdeaua flutura, desi afara nu bate vîntul, se aud pasi, desi nu mai e nimeni în casa si deodata te trezesti strîns de gît de ceva nevazut. Dupa ce te zbati ca sa scapi, în timp ce spui în gînd toate rugaciunile pe care le stii, chemi preotul sa-ti inunde casa, daca se poate, cu agheasma, ca sa alunge toate spiritele malefice, fie ele acolo de o zi-doua, fie de sute de ani.

Cine n-a trecut prin asta si este totusi curios, poate vedea în fiecare vineri seara pe Discovery Channel cum li se întîmpla altora. În „Fenomene stranii”, fantomele se perinda pe lînga locuitorii casei, încearca sa îi alunge prin toate mijloacele posibile sau, cele prietenoase, devin tovarasi la catarama cu acestia, asumîndu-si titlul de „prieten imaginar”, desemnat de cei „din afara”, care nu pot întelege relatia lor neobisnuita. Într-o ora este timp si sa se urasca, si sa se iubeasca, si sa apara, si sa dispara.

Emisiunea prezinta povesti adevarate despre fenomene paranormale, relatate chiar de cei care le-au trait. Este presarata cu efecte speciale care te fac sa nu regreti ca ai pierdut iar filmul horror de pe HBO si sa iei perna în brate, sau sa musti plapuma atunci cînd vezi ochii rosii ai demonului care urla cît îl tin plamînii sai imateriali. Dupa numeroase sedinte de sfintire si purificare a locului de chin, proprietarii ori izbutesc sa scape de intrusi, ori sunt nevoiti sa-si schimbe resedinta. Cert este ca nu renunta pîna ce subiectul povestii lor nu devine incitant, cînd groaza lor (si a telespectatorilor) atinge cotele maxime si pîna ce investigatorii paranormali nu-i scapa de haosul provocat de spiritul buclucas.

La final te simti ca dupa un cosmar – usurat ca n-a fost nimic real, dar înca tremurînd si tinînd strîns perna. Te întorci pe partea cealalta si îti imaginezi cîmpuri cu flori, numeri oi roz sau îngerasi care cînta la harpa, plutind pe nori, ca sa scapi de amintirea întunecata a povestilor care ti-au dat fiori. Speri ca ele sa nu-ti afecteze visele dupa ce adormi, ca sa nu te îngrozesti înca o data, mai ales ca efectele speciale provocate de propria imaginatie le pot depasi calitativ pe cele ale producatorilor emisiunii.

Remember

„Cînd răsăreau şi-nfloreau trandafirii

Voiam să-mi fac harakiri

Pentru că nu mă iubeaaai

Acum

Cînd înfloresc şi răsar trandafirii

Doar n-o să-mi fac harakiri

Pentru că nu mă iubeeeşti”

(Mircea Vintilă)

Inspired by Contemporary Press :))

Băieţeii care n-au jucării de mici îşi jură că atunci cînd vor creşte nu îşi vor cumpăra una, ci zece maşinuţe ultimul răcnet, iar fetiţele fără păpuşi îşi promit că se vor transforma ele însele în nişte exemplare de acest fel. Vedetele de la noi sunt exemplul viu al generaţiei comuniste ajutate de imaginaţie să-şi creeze activitate cu obiectele din casă, transformînd mătura în chitară sau pisătorul de usturoi în microfon. Nu mai e o surpriză că acum, cînd pot avea ce-şi doresc, încearcă lucruri cît mai trăsnite pentru a compensa perioada tristă a vieţii lor.

Astfel, mintea luminată a personajului cu voce de aur, Mihai Trăistariu, a decis că o stea ca el are nevoie în permanenţă de razele astrului suprem, Soarele. Şi cum nu-l poate face pe acesta încă să se învîrtă în funcţie de el, s-a gîndit să-şi facă o casă. O casă de 800.000 de euro, care să se rotească pe parcursul zilei asemenea florii-soarelui. Locuinţa sa va avea, pe lîngă palmierul de cinci metri şi liftul transparent, o piscină în formă de inimă, exact cum îşi doreşte oricine la căsuţa de păpuşi Barbie.

Venind vorba de păpuşi, după ce şi-a împlinit visul de a crea una după chipul şi asemănarea sa şi după ce şi-a pus cristale Swarowski pe masca împotriva gripei (care, by the way, e de unică folosinţă), Oana Zăvoranu vrea încă o ea. Îşi doreşte să se cloneze, dar declară că este în „faza de cercetare” şi că nu a completat încă niciun document. „Cred că procedura costă minimum jumătate de milion de euro, însă nu există nicio limită a banilor atunci cînd vine vorba de ceea ce îmi doresc eu”, declară modesta divă, mergînd pe principiul „fără număr” al comunităţii colorate vocal, din ţara noastră. Dar nu se opreşte aici, ar vrea şi o clonă a pisoiului ei, nedorind, probabil, ca noua Oana să fie singură pe lume. Nu a făcut public faptul că ar avea în plan şi o clonă a mamei sale, dar dacă îi pregăteşte celei mici o viaţă la fel de palpitantă ca a ei, ar trebui să ia şi asta în considerare. Chiar de n-ar mai fi vorba de averea tatălui său, ar găsi motive de la care să se certe şi ar crea şi un viitor presei de scandal de atunci.

Pînă aflăm dacă „Zăvoranca” va crea subiecte pentru viitorii noştri copii şi dacă Mihai va ameţi înflorind de la atîta lumină, să ne bucurăm de unicitate şi de faptul că pe noi ne învîrte doar Pămîntul.

Custom Technologies

Sătui să se mai joace cu aceleaşi maşinuţe, s-au enervat, şi-au unit creieraşele şi au decis că cea mai bună soluţie de a scăpa de monotonie este să creeze ei înşişi unele. Însă, pentru că nu se mulţumesc să facă un păianjen care să se mişte dezorientat în stînga şi-n dreapta, s-au gîndit că e mai incitant să se joace cu luminiţe şi alarme direct cu telefonul, în casele oamenilor. Cele patru minţi luminate, fondatoare ale imperiului Custom Technologies, constituie o diversitate de personalităţi şi hachiţe, că de, fiecare geniu are ciudăţeniile lui… Ordinea este irelevantă, aşa că vor fi prezentaţi alfabetic.

Primul strigat la catalog este Mircea Alexandru Chirteş. Dumnealui provine din marele oraş verde-eco, poiana acestei păduri uscate numite România, al doilea oraş-stat din lume, cu a sa fabrică de miere la gîndul căreia stimabilul se emoţionează şi lăcrimează nu de puţine ori, atunci cînd o pomeneşte… Este vorba despre Comăneşti! Minunatul loc în care se nasc oameni ambiţioşi, gata să contribuie la îmbunătăţirea planetei prin transformarea ei în ceva asemănător. Domnia Sa este o persoană dedicată carierei sale, îşi susţine înverşunat părerile atunci cînd are ocazia şi se poate spune că face parte dintr-o specie domestică, foarte sociabilă, atunci cînd nu i se atacă locul de baştină. A, şi care posedă, mai ales în cazul articolului de faţă, un deosebit şi indulgent simţ al umorului. Gusturile sale muzicale, printre care domină Hip-Hop-ul, relevă firea revoltată a asociatului Custom, mai ales în ceea ce priveşte ignoranţa celor din jur, atunci cînd vine vorba despre Paradisul Bacăului.

Chemarea celui de-al doilea din rîndul patronilor va trebui efectuată de asemenea, de două ori, în cel mai fericit caz, pînă cînd Excelenţa Sa va binevoi să-şi ridice capul de pe masa ale cărei pahare l-au învins şi de data aceasta, în jocul cu gradele. Acest domn, pe numele său Alin Constantin Micu (ce rimă, ce poezie!), nu se dă în lături de la absolut nicio provocare. Este neînfricat. Ba chiar el însuşi le iniţiază, tot el sfîrşind prin a le efectua, suportînd urmările ca un brav luptător „dă Bularga”. Porii pielii de pe faţă nici acum nu au uitat jetul de-a dreptul paralizant, pulverizat în cadrul unei aventuri pe care eroul şi-a trecut-o la catastif, alături de zborul cu parapanta din maşina altui asociat, sau dansatul pe mese aruncînd cu bani (activitate specifică unei comunităţi colorate vocal, din care fac parte şi mulţi locuitori ai cartierului în care respectabilul domiciliază). Din laptopul său răsună deseori note scoase direct din natură, reprezentînd fidel caracterul aprig de fiară al onorabilului.

Al treilea pe lista de prezenţă este domnul Narcis Iosif Şoltuzu, unul dintre creatorii lui Spider Man care, modest fiind, preferă să păstreze confidenţiale anumite laturi ale personalităţii sale, nedorind să se învîrtă în arii mondene ca asociatul precedent, însetat de senzaţional şi celebritate. Preferinţele muzicale învăluite în mister au lăsat să se întrevadă doar o piesă de la Nightwish ca ringtone la telefon, ceea ce spune despre dumnealui că are gusturi admirabile în acest domeniu, ca orice om cu capul pe umeri. Din păcate, nu se cunosc alte informaţii, însă reprezintă 1/4 din Custom Technologies şi a pus bazele companiei multinaţionale împreună cu ai săi colegi. Se ştie!

„Ce e mai bun se lasă la urmă”, după cum ar spune ultimul trecut în condică, Andrei Ionuţ Tăbăcaru, a.k.a. „Ţuţi”. Dumnealui are mintea mereu oxigenată, dat fiind faptul că la  Cucuieţii din Deal aerul este rece şi pur, iar o consecinţă a acestui fapt este multitudinea de idei creţe pe care le furnizează şi spiritul de iniţiativă; cel din urmă fiind marcat în special de faptul că forma de relief în care-şi are reşedinţa a necesitat îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă primitive, la care venerabilul nu s-a putut adapta. Fiind perfecţionist, este mereu critic, însă şi-a dovedit devotamentul faţă de Custom în mod constant, devenind fanul numărul unu al firmei prin transformarea limuzinei sale într-o mîţă tărcată, inscripţionată cu răsunătorul nume al concernului. Preferinţele în materie de artă a sunetelor sunt, din nou, în concordanţă cu habitatul său – „Coborîi din deal în vale… hop-ş’aşa!” –, avînd în vedere că acolo sus nu are cine să audă cînd ascultă muzică populară la maximum.

Custom Technologies este un „cvartet de patroni”, o companie cunoscută la nivel mondial pentru serviciile ireproşabile şi produsele destinate construcţiilor civile şi industriale, iar sloganul acesteia, ”Open your mind!”, îndeamnă la deschiderea faţă de viitor care, alături de cei patru prezentaţi mai devreme, va putea fi controlat mai uşor.

Faima acestei întreprinderi a avut o influenţă foarte mare în transformarea lui  “Hello!”, devenit arhaic, în “Custom!” – singura formă de salut acceptată pe Glob.

 

Acest articol se vrea a fi un pamflet, unele fraze nu au neapărat sens, prin urmare totul trebuie tratat ca atare! (Ai auzit, băi, Mircea?)

Cvartetul de patroni în faţa sediului Custom

Pe două dimensiuni

Se trezeşte dimineaţă şi deschide calculatorul. Îşi verifică cele cîteva mail-uri primite şi Inbox-ul pe Facebook, în timp ce-şi bea cafeaua. Vrea să vadă cine s-a mai gîndit la el şi ce comentarii a mai primit la fotografii sau la link-uri. Hi5 nu mai are, l-a desfiinţat de cînd e atît de aglomerat. Facebook-ul e pe val acum, că încă nu are toată lumea. După ce se spală pe dinţi intră şi pe Tweeter, pentru a vedea cine i-a mai vizualizat profilul, în timp ce se îmbracă să plece spre serviciu. Acolo, printre alte activităţi, o ia de la capăt, abia aşteptînd să ajungă acasă seara, cînd va vorbi pe Messenger cu iubita lui şi cu prietenii.

Are impresia că e mai sociabil decît înainte. Poate vorbi cu mai multe persoane în acelaşi timp, într-un timp foarte scurt. Mai nou, s-ar putea să poată să se şi spovedească, poate să se şi împărtăşească online – dacă e credincios –, avînd în vedere că Papa Benedict al XVI-lea a sfătuit preoţii să utilizeze uneltele multimedia necesare „pentru a împărtăşi învăţăturile evangheliilor oamenilor din toate religiile şi culturile”. În curînd se va face, probabil, trafic cu locuri în Rai, online. Cu asta cred că ar atrage tinerii spre învăţăturile cele sfinte, aşa cum şi-ar dori. Îmi şi imaginez un călugăr de vreo 80 de ani cu laptopul în braţe, în chilia lui, discutînd pe Skype şi privindu-l la webcam pe cel care se spovedeşte, în genunchi, în faţa sa. Mai exact a calculatorului propriu…

Să fim serioşi! De-acum înainte vom sta închişi fiecare într-o cameră, singuri, doar cu un laptop „dotat” cu Internet şi trăind cu impresia că avem prieteni şi cunoştinţe pe care le vedem doar pe două dimensiuni? Da, pentru informare e bun Internetul. Dar dacă presupune să ne facem că trăim, continuînd în acest mod, nu vom mai vedea pe nimeni faţă în faţă. Deja tot ce înseamnă comunicare, se va transforma în Yahoo Messenger şi ne vom putea mişca doar degetele.

Show them to me

Ca să get over my romantic shit, watch this :))

Ne-om întâlni în Cer

„Deşi suntem frumoşi şi buni,
Iubirea noastră-i un blestem,
Se-nfruntă-n Cer zeii străbuni,
O zi de linişte n-avem...

Iubire, lacrimă de stea,
Nu simţi speranţele cum pier,
Cum scade viaţa mea şi-a ta?
Se-înfruntă zeii noştri-n Cer.

Să pleci desculţă, mândro-n Cer
S-ajungi la zeii răi şi cruzi,
Nu vezi speranţele cum pier?
Nu vezi, iubito şi n-auzi...

Să strigi, iubito, să te-aud
Că lumea noastră-i în dureri,
Căci sub destinul rău şi crud,
N-avem speranţe de-nvieri,

N-avem nici vreme să iubim.
Nu vezi speranţele cum pier?
Cum înserăm şi asfinţim?
Ne-om întâlni, iubito-n Cer...”



Versurile sunt scrise de Pavel Coruţ, dedicate soţiei lui care a murit. Le-am găsit în romanul al cărui titlu mi-a atras atenţia, „Ne-om întâlni în Cer”. Mie mi-a plăcut mult.


E vorba despre Romulus, un tânăr student la medicină care, după o relaţie eşuată se îndrăgosteşte de Katalin, o unguroaică, fiica bărbatului pe care mama lui l-a iubit în tinereţe. Mama ei este foarte severă şi e împotriva relaţiei lor şi îi desparte, măritând-o cu cine vrea ea. Ulterior Katalin divorţează de acel bărbat. Romulus suferă şi devine singuratic. În cele din urmă se întâlneşte cu ea la cabinetul ei, pentru că peste ani a devenit medic stomatolog şi încep să se întâlnească iar. Totul e perfect până Katalin se îmbolnăveşte de leucemie şi moare. Aici intervine Luciana (personajul meu preferat), care are grijă de el şi cu care rămâne în final.


Acum să încep să comentez: nu-mi place când apare o blondă firavă şi bolnăvicioasă pe care el o iubeşte la nebunie etc. N-am nimic împotriva blondelor, chiar deţin câteva care mi-s dragi (he he), dar astea care-s descrise cu ochii albaaaştri ca marea, eventual (sigur nu marea noastră), pielea albă ca marmura şi care dacă le iei in braţe se rup, mă enervează.


Aşa că revin la Luciana. Ea era colegă cu Romulus la medicină. Era o ţigăncuşă frumoasă şi foarte deşteaptă care cânta foarte frumos şi vroia să fie medic pentru că o doctoriţă e mai respectată decât o cântăreaţă, ultima fiind văzută ca o prostituată “undercover”. Parcă aşa s-a exprimat (fără “undercover”), dar nu găsesc citatul ca să mă asigur. Vroia să plece din ţară şi să se mărite cu un om bogat, pentru că până atunci nu ii mersese tocmai bine. Părinţii ei erau despărţiţi pentru că tatăl s-a căsătorit cu una de vârsta ei. Luciana l-a „ajutat“ (if you know what I mean) pe Romulus după prima lui decepţie sentimentală şi a fost foarte dezamăgită când l-a văzut cu „minora” Katalin. Văzând că el suferea din cauza relaţiei cu ea, şi-a dat seama că eforturile să îl aducă pe calea cea bună fuseseră zadarnice. Totuşi i-a ajutat când Katalin era bolnavă. Şi m-am bucurat că până la urmă a rămas cu ea.


Ca să închei... revin la versuri, spunând că le consider superbe. :)